Postări
Îi mulţumim dragului nostru colaborator pentru minunatele cuvinte şi întâmplări împărtăşite cu noi, în această minunată zi de sâmbătă 28 februarie 2009
O zi de sâmbătă ca aceasta, nu a putut trece neobservată. A fost o zi mirifică. Ultima zi de iarnă a adus un strop de soare şi de căldură în sufletul meu. Obosit şi plictisit, am dat curs unei invitaţii la o cafea, invitaţia venind din partea unui fost coleg şi amic de-al meu, A.
După ce am străbătut centrul oraşului, un magazin de articole vestimentare pentru bărbaţi şi parcul Cişmigiu, am ajuns la cafeneaua Derby, din zona Palatului Cotroceni. Acolo, împreună cu fostul meu coleg, am savurat o cafea ş ne-am delectat unul pe celălalt cu scurte întâmplări ale acestei zile. A fost un ambient foarte agradabil, întregit de atmosfera localului, pacea sufletului meu şi de compania unuia dintre cei mai renumiţi sociologi români, o femeie căreia îi voi spune doamna X.
La plecare, am stabilit cu A. să ne revedem la ora 17:30 în Piaţa Unirii, de unde aveam a pleca, pe jos, pentru a ne delecta cu arhitectura unui Bucureşti dispărut în negura socialului banal şi al comunismului făţarnic. Paşii ne-au călăuzit spre Biserica Sfântul Mina, pe drumul spre Liceul Unirea şi tot aşa. Era o plăcere! Afară erau 12 grade Celsius, iar atmosfera unui Bucureşti care abia dădea semne că se va cufunda în negura nopţii era ca de basm. O lume dispărută, căzută în dizgraţiile societăţii în care trăim. Luminile caselor erau calde, ca de iarnă, arhitectura varia, dar era ea însăşi, în splendoarea pe care proprietarii o doreau ori şi-o permiteau. Totul zăcea la picioarele unei semiluni şi a Luceafărului de seară. Era o privelişte boemă.
La scurt timp, am ajuns pe Bulevardul Dacia, aproape de Piaţa Romană. Dar paşii noştri nu ne purtau spre locuri necunoscute, ci spre locuri pe care abia azi le exploram, fără a şti unde ne vor duce. Totul era lăsat la mâna unui destin incert. Noaptea căzuse peste sufletele şi casele noastre. Luminile felineralor, câinii lătrând şi foşnetul unor crengi uscate întregeau un peisaj, aparent, dezolant. Dar nu era aşa. Nouă ne plăcea şi n uaveam de gând să ne oprim. Dacă picioarele nu ne dor, atunci de ce să ne oprim? Am continuat drumul până când am ajuns pe Strada Polonă. De aici am ajuns pe Calea Dorobanţi şi, mai apoi undeva pe nişte străduţe paralele. Intraserăm pe plaiurile capitalelor.
Arhitectura, elementele arhitecturale ale imobilelor şi luminile care se jucau cu formele acestora ne făceau să fim precum bufniţele care pândesc prada, gata să o apuce în ghearele lor neiertătoare. Aveam o sete de cunoaştere vizuală. Având călăuză semiluna şi Luceafărul de seară, drumul întortochiat pe care-l apucasem părea să nu se mai termine. Nu mai vedeam finalul. Eram precum doi orbi în întunericul permanent al propriilor ochi.
Paris, Londra, Quito, Aleea Modrogan, Brazilia etc etc etc... O călătorie într-o lume internaţională dar profund marcată de amprensa Marii Masonerii Române. De pe Strada Brazilia, am apucat a o lua pe Iancu de Hunedoara şi, mai apoi spre Bulevardul Lascăr Catargiu. Dar care era scopul acesta? De ce lascăr Catargiu, o zonă arhicunoscută nouă? Era o chemare specială, nu înţelegeam de ce. Eu i-am spus că vreau să îi arăt cea mai scumpă casă din Bucureşti scoasă la vânzare. Era un imobil observat de mine acum câteva luni de zile şi care, mai apoi, fusese scos la vânzare. era o capodopere, este o capodoperă arhitectonică. I-am arătat faţada casei, marcată deja de siglele unor companii celebre... Casa fusese deja vândută. M-am întristat, dar am continuat să merg 50 de m, dar deodată m-am hotărât să îi văd şi partea din spate. Am mers amândoi şi,aşa obosiţi cum eram, ne-am delectat cu minunata-i faţadă dorsală. Am dat să plec când, brusc mi-a sărit în ochi un semn... Am rămas şocat, mut. nu i-am spus nimic, dat fiind faptul că nu are habar despre apartenenţa mea la unul dintre cele mai nobile Ordine ale Lumii, iar dacă are, atunci nu deţine dovezi în acest sens.
Casa avea pe ea semnătura unui Maestru Mason. Am măsurat simbolul cu ochii-mi obosiţi şi am surâs plin de satisfacţie. Mi-am spus: această zi mi-o dedic mie şi Masoneriei. Plin de energie, dar suferind de o durere nespusă, la nivelul tălpilor, îmi spuneam mere că acest efor a meritat sacrificiul.
Pe măsură ce mă apropiam de casă, îmi dădeam seama, şi mai mult, că relaţia cu um om reprezintă mai mult decât o cafea băută împreună, mai mult decât o povestire istorisită cu patos. Regretam că am pierdut o amică şi am câştigat pe cineva pe care nu îl consideram demn de amiciţia mea.
Ajuns acasă, extrem de obosit fizic, dar nu şi psihic, m-am spălat şi am mâncat, după care am meditat. Un ciclu se încheia. Mai sunt câteva minute până să decretăm venirea primverii, iar pe mine mă cuprinde o melancolie apăsătoare. Îmi trec prin faţă imagini, persoane şi întâmplări. Îmi spun şi îmi spun în continuu: nu mai vreau să cresc, nu mai vreau să cresc... Brusc îmi amintesc de mama mea şi de bunicul meu trecut la Orientul Etern, dar la care mă gândesc aproape în fiecare zi a anului. Este una din puţinele amintiri care îmi dau şi nu îmi i-au energie. Poate chiar unica.
Astăzi, 28 februarie 2009, ultima zi de iarnă, doresc a spune tuturor fraţilor, indiferent de Ordin sau de Obedienţă, regulari şi iregulari, că îi iubesc. Experienţele prin care am trecut, alături de unii dintre ei, m-au copleşit, făcându-mă să îmi amintesc mereu de toţi cei care mi-au fost, îmi sunt şi îmi vor fi alături pentru tot restul zilelor mele, oricâte ar fi acestea.
Această pagină de jurnal, această zi şi aceste clipe, pe care le trăiesc cu intensitate, le dedic iubitului şi dragului meu bunic. Fie ca Marele Arhitect al Universului şi bunătatea pe care ai semănat-o în mine, să se răsfrângă asupra sufletului tău neobosit şi asupra firului vieţii fraţilor şi surorilor mele.
Am zis...
I.: Fr.: A. A. M.: M.:
